Despre singuratate

 

Locuiam într-un turn. Un turn înalt –înalt și îngust-îngust. Ca o turlă de biserică alungită prea mult și prin greșeală în photoshop. Locuiam în vârf. De fapt, nici n-aș fi putut să locuiesc altundeva – trupul turnului era ghiftuit de scări. Aici sus aveam tot ce îmi trebuia: o bucătărie minusculă, o baie de greiere și un dormitor cât un nor nou născut. Iar undeva , pe exterior, aveam o verandă imensă. Era perfect pătrată, perfect din sticlă și arăta ca o glumă proastă.

In verandă îmi beam cafeaua de dimineață. Ieșeam cu licoarea fierbinte, deschideam geamul din dreapta (singurul prevăzut cu mâner) și, cocoțată cu fundul pe margine – căci nu aveam pervaz, îmi gustam lumea și cafeaua. Vedeam vârfurile copacilor, acoperișurile caselor, turlele bisericilor și cerul. În fiecare dimineață la ora 9 băteau clopotele. Tare și clar. Atât de clar că uneori aveam impresia că – de-aș fi avut curaj să mă întind afară – aș fi putut să apuc cu mâna fiecare dangăt, ca pe o frânghie, să-l fac să cânte-n voia mea.

Ei, cred că la un moment dat trupul a luat-o înaintea gândului. Sau o fi fost cutremur. Sau pur și simplu am alunecat. Cert e că m-am pomenit căzând în gol cu capul în jos.

Cădeam și cădeam și cădeam și așteptam să îmi crească aripi. Dar… ce să vezi? În loc de aripi mi-au crescut picioare. De fapt nu mi-au crescut picioare, ci mi-au crescut picioarele. Cele vechi. Și nici măcar nu au crescut. S-au lungit. Cu instinct de felină, mă agățasem cu tălpile de pervaz și, trase de greutatea trupului în cădere, picioarele-mi s-au lungit și s-au lungit… s-au tot lungit, până au ajuns ca două fire de păianjen.  Atunci m-am oprit. La trei metri deasupra solului. În linia copacilor. Exact la intersectia gândurilor.

Era limpede că sus nu mai aveam cum să urc, dar nici mai jos nu puteam să cobor. Mă dureau oasele, inclusiv cele două fire de păianjen ce-mi fuseseră cândva picioare și am impresia – s-ar putea să fie doar o impresie – că din tălpi începuseră să-mi crească rădăcini.

Atârnam ca un înger căzut. Dimineața mă ploua cu rouă și soarele-mi cobora la picioare. Era liniște. O liniște ce mă-mbrăca, mă dezbrăca, mă legăna.  Apoi orașul începea să se anime și oamenii treceau pe deasupra capului meu, ca norii.  Învățasem să le citesc gândurile și firile, privindu-le-n creștet, ca-ntr-o farfurie de ciorbă: acesta e aducător de furtună, acesta de vreme bună, acesta-i un nor-decor, în asta se-adună ploi roditoare, în ăsta fulgere, în celălalt dor…  (Dar subiectul acesta n-am să-l dezvolt, căci s-ar putea ca dumneavoastră, doamnă, sau dumneavoastră, domnule, să-mi fi trecut pe deasupra-n vis și n-aș vrea să vă simțiți stânjeniți.)

Așa-mi trecea ziua, despletind firi și împletind gânduri. În schimb, noaptea, era o pacoste! N-am văzut făpturi mai flămânde ca stelele. Îmi gâdilau tălpile, silindu-mă să le hrănesc cu firmiturile mele de zi. Ori mie mi-era atât de somn! Noroc că, la un moment dat, o stea bătrână, pasionată de tricotaje, mi-a împletit niște șosete de lună și am putut să dorm.

Habar nu am cât am trăit astfel. Ar putea fi luni… Ar putea fi ani… Până-ntr-o zi, când mi s-a făcut frig și mi-am dorit să fiu iubită. (Nu mă-ntrebați cum și de unde mi s-a născut ăst dor, că nu știu să vă spun. Visele au firul lor ce nu  se poate despica în patru.)

Am așteptat. Deasupra mea treceau oameni-nori cu miile, dar rareori își cobora vreunul privirea mai sus de înălțimea ochilor. Totuși, când răbdarea îmi era răsplătită cu o privire, zâmbeam larg și insistent, cu gura, cu ochii, cu firele de păr, cu creștetul, cu mâinile, cu bătăile inimii. În zadar. Privirea le fugea mai departe, ca și când aș fi fost invizibilă și dispăreau din privirea mea. Apoi urma o nouă așteptare și o nouă plecare. Și încă una. Și încă zeci.  Cu timpul zâmbetul s-a transformat în grimasă, crispare, mască, piatră.

Am înțeles cu greu, după multe calcule matematice complicate (pe care nu am să le expun aici, dar, de aveți curiozități, le pot trimite în mesaj privat) că, în felul în care-atârnam, nimeni n-avea cum să mă vadă, din pricina copacilor și-a firelor de gând. (V-am spus că mă oprisem la intersectia lor.) Ar fi existat un loc, unul singur, în care aș fi fost vizibilă :  exact deasupra mea, în prelungirea mea. Dar șansele ca un om-nor să ajungă acolo, să-și coboare privirea exact în acel punct și să aibă vedere ageră, să mă zărească așa cum așteptam – măruntă ca o scânteie, pierdută ca o părere și singură cuc- erau aproape nule.

Atunci mi-am strâns turnul în brațe. Nu să-l iubesc, ci să-l sfărâm. Să mă eliberez. Dar degetele-mi sau înfipt în zid ca în pământ afânat și trupul mi s-a transformat în plantă.

Eram o iederă cu cap de om și șosete de lună. Am începu să plâng cu ochi și frunze, iar oamenii-nori și-au desfăcut umbrelele.

… Și m-am trezit.

 

Cu dragoste,

 

 

 

Picturi de Vladimir Klush

 

Categorie: Lumea mea, Secrete TAG: , , , , , , Lasa un comentariu

… de dragoste

 

 

Așa îl văd mereu: proaspăt bărbierit, cu sacoul cel gri, croială clasică, puțin cam mare ( Îi fusese bun odinioară, dar iată că trupul intrase la apă mai iute ca țesătura.),  ținînd capul sus, nițel cam prea sus din pricina pălăriei, cred (Întotdeauna purta pălărie. Dar uite, de-aia era primul dintre noi care vedea și pomii înfloriți și norii de furtună și cârdurile de cocori și țigla nouă a casei din vecini și curcubeul și luna cea plină și cireșele coapte.). Mergea cu pași mari și calmi, târșîind pantofii cu două numere mai mari, rămași de la tata, legănând în mâna dreaptă o plasă cu trei litri de lapte si o pâine tare. Îl vedeam prin geamul de la sufragerie cum cobora panta lină a dealului, până la casa noastră. Loveam atunci cu degetele-n geam  cât puteam de tare, să mă audă, și-mi era ciudă că sticla-mi răspundea cu un fâlfâit de aripă. Dar chiar și așa, prin nu știu ce mister al bunicilor, lua de știre că sunt acolo, la etaj, cu fața turtită de fereastră, ca o sperietoare de fluturi, și, înăltându-și fruntea mai sus decât susul obișnuit, mă răsplătea cu un surâs atât de larg și-atât de cald că i se abureau ochelarii de dragoste.

Bunicul meu a fost cel mai bun om din lume. Atât.

Când a murit mi s-au plâns toate stelele.

S-a dus … pe nepregătite (de parcă ai putea vreodată să fii pregătit pentru așa ceva). Pe biroul lui au rămas câteva foi scrise mărunt și cu migală, penița și călimara cu tuș, un vraf de cărți și ochelarii.  N-am îndrăznit atunci, la plecarea-i, s-ating nimic. Din casa bunicului meu mi-am luat spre alinare fularul lui. (Pălăria o luase deja soră-mea, Anca.) Și-mi pare rău. Căci dintre toate posesiunile lumești modeste ale bunicului meu cel mai mult mi-aș fi dorit  ochelarii. Aceiași de când îl știu. Aceia ce-i purta când ne citea povești. Ceia ce s-au rupt când mă-nvăța să merg cu bicileta, de i-a purtat legați cu sfoară vreo săptămână până s-a aprovizionat meșterul cu șuruburi potrivite. Cei ce se-abureau de dragoste când ne vedea. Erau parte din chipul lui. Nu i-am luat atunci și-acum habar nu am pe unde s-au pierdut.

Uluitor cum poate-ncăpea o copilărie întreagă într-un detaliu atât de mic!

Sunt fericită. Ieri am găsit ochelari ca ai bunicului meu. I-am văzut întâmplător într-o vitrină: aceeași formă, aceeași culoare, aceeași curbură discretă, aceeași eleganță intelectuală (dar, evident, alt brand). I-am luat pe dată.

Aseară, în timp ce le citeam copiilor mei povești, iaca-așa , din senin, mi s-au aburit ochelarii. De dor. De dragoste.

Ochelarii cu pricina se găsesc în OPTIblu Feeria Băneasa și fac parte din colecția Oliver Peoples. Mai multe detalii despre brand puteti citi aiciaici.

Ps. Inca aștept de la tata poze cu bunicul. Update cand sosesc.

Update: ei bine, a venit și poza: 

 

 

Cu dragoste,

 

 

Categorie: Lumea mea, Secrete TAG: , , , , , , , , , , , 2 Comentarii