Povestea fotografiei ce-si cauta jumatatea

 

 

S-a frământat mult. Mai mult decât pentru orice altceva. Și numai Dumnezeu știe câte gânduri – cerute, necerute, cernite, dar necernute – făceau coadă-n mintea lui. Era vreme de război. Văzuse multe. Și îndurase multe. Doruri. Dureri. Frig. Foame. Amintiri. Spaime.

S-a frământat. Căci nu voia să fie cobe. Era om cu carte și știa că orice gând, de-i dai putere, devine faptă. Ori ăstui gând, ce-l împrejmuia de ceva vreme cu-atâta îndârjită răbdare, orice, numai putere nu trebuia să-i dea.

S-a frământat. Și s-a luptat. Și în dimineața în care i-au zis să plece din nou s-a hotărât. S-au îmbrăcat frumos tustrei, ca de sărbătoare, și s-au suit în tren. S-au dus la Oradea Mare și au făcut fotografia asta, în două exemplare: una de luat pe front, una de lăsat acasă.

 

Lui Mircea (fiul lui) i-a spus că-i lasă poza să-l poata săruta pe frunte în fiecare seara, când va fi departe. Așa că-n fiecare seară după plecarea lui, copilul își  spunea rugăciunea, săruta icoana Maicii Domnului -pe care tot el, tata, i-o atârnase deasupra patului, să-l apere de rău – și-apoi  își lipea căpșorul bălai de fotografia ce-i înfățișa pe ei trei încremeniți într-o nedumerire tristă. Rămânea așa, în genunchi, preț de vreo zece minute, până amorțea și începea să tremure, așteptându-și sărutul.  ”E cale lungă până pe front, iar un sărut e mic. Îi trebuie timp s-ajungă. Dar nu-i bai, că am răbdare…”

Pentru Lenuța (soția lui) născocise o altă poveste: ”Poza asta-i ca să nu mă uiți la chip. Să mă recunoști când m-oi întoarce. Să nu crezi că ți-o călcat străin în casă.”

Adevărul îl știa numai el. Numai el! Nu-l rostise niciodată. Îl îngropase adânc, sub mormanele de amintiri împachetate de-a valma în suflet, ca să nu-i dea putere să se transforme-n faptă.

*********

Preț de câteva luni, fotografia  i-a fost icoană, leac, piatră, cerdac, treaptă, haină, doină, taină, casă, masă, așternut de mătasă, plasă de vise pe răni deschise, proptă la soare, ziua cea mare, fir de lună, veste bună, râs de stele, joc de iele…

Preț de câteva luni, seară de seară, a dormit pe pamântul înghețat…  Ei, Doamne,  m-a furat rima și-am uitat să vă spun: la numai trei zile după regrupare, el și camarazii lui au fost luați prizionieri și tărâți în Siberia. Si-acum revin: …a dormit pe pământul înghețat, cu fruntea spre cer și poza asta mică, potrivită cu grijă pe umăr – pe cel stâng. Mereu pe cel stâng. Înainte să adoarmă spunea povești. Le îngâna cu voce șoptită și legănată. De stăteai ceva mai departe ai fi zis că descântă. Dar nu. El povestea cu ai lui, de-acasă, mărunțișuri:  cum a văzut o vulpe alergând un iepure; cum a cules un fluture înghețat pe un fir de iarbă crezând că-i floare; cum i s-au rupt bocancii când a-ncercat să spargă ultima nucă de-acasă din raniță, cu căcâiul;  cum a câștigat în sfârșit concursul de ghicitori; cum a înțeles de ce s-a-ndrăgostit Făt Frumos de Ileana Cosânzeana – nu pentru că era cea mai frumoasa fată din lume (că poate nu era), ci pentru că se simțea singur pe lumea cealaltă ….

Apoi a venit dimineața aceea, când i-au luat pe sus, de-a valma. Cum, Doamne, s-a-ntâmplat? Așa: erau la masa de Crăciun. Focul ardea în sobă și mirosea a cârnați și pâine caldă. Mircea stătea pe lavița de la geam, cu căpșorul sprijinit pe pervaz, printre gutuile orânduite frumos, cu nasul lipit de sticlă, așteptându-l pe Moșu. Lumina focului se răsfrângea în părul lui bălai și-l făcea să pară o gutuie uriașă. El și Lenuța spărgeau nuci pentru cozonaci și aruncau cojile-n foc. Nimic nu arde mai frumos decât coaja de nucă! Parcă-i foc de artificii!  Și miroase-a curat, ca-n biserică! S-au auzit pași pe prag, ca și când cineva s-ar scutura de zăpadă. Mircea s-a repezit să deschidă. În prag stătea un bărbat învelit într-o manta roșie, ca aceea-a lui Moș Crăciun. Era uriaș. A făcut un pas în casă, și-a dat gluga imensă pe spate, lăsând să se vadă o cască  rusească: ”Vstat! Ostavlyat!” (Ridică-te! Plecăm!) Dintr-o mișcare s-a repezit în ușă s-o închidă. S-a izbit în ea cu umărul stâng de i-au dat lacrimile. ” Vstat! Ostavlyat!” Râdea de-afară Moșul rusesc, izbindu-se în ușă… S-a trezit cu dureri puternice în brațul stâng, în vacarm si urlete. ”Vstaaaaaat! Ostaaaaavlyat!” Un uriaș blajin cu cască rusească îl ridicase în aer și-i striga rugător, vădit îngrijorat: ”Vstat! Vstat! Ostavlyat!”  N-a mai apucat să adune nimic… Nimic. Dar cel mai rău îi părea de fotografie. O pierduse pe un câmp din Siberia.

********

Și-au mai trecut câteva luni… În lagăr era ceva mai bland. Avea un pat, un acoperiș și nu vedea moarte. In fiecare seară dormea în patul lui înghețat, cu fruntea spre cer și cu o hârtie mică, potrivită cu grijă pe umăr – pe cel stâng. Mereu pe cel stâng. Ei, Doamne, m-a furat povestea și am uitat să vă spun: după ce și-a pierdut fotografia, preotul batalionului i-a dat un colț de foaie din Biblie, pe care, pentru că nu se pricepea să deseneze, a scris cu un capăt de lemn ars numele lor: Lenuța-Mircea-Nuțu. Exact în ordinea din fotografie.  Înainte să adoarmă le spunea povești. Mărunțișuri: cum a învățat italiana, cum a primit bocanci noi, cum a-nvățat de la un botanist francez să preseze flori și să le facă să zboare ca fluturii, cum l-au făcut bibliotecar, cum…

… cum într-o zi a venit la el, la bibliotecă, un ofițer francez. Abia fusese adus în lagăr. Se vedea clar după uniforma uzată, patată pe spate de noroi. L-a salutat, s-a prezentat, apoi si-a dus mâna la piept și a scos din buzunarul drept o poză ruptă. A netezit-o cu mâneca mantalei și i-a întins-o tremurând. ” Am găsit-o în câmp, în timp ce ne-aduceau încoace. Am întrebat în fiecare zi dacă vă recunoaște cineva. Noroc cu uniforma de ofiter roman, altfel ar fi fost mult mai greu să vă dau de urmă. O port cu mine de trei luni. S-ar zice că ne cunoaștem, deja. ” Apoi, stergând-o din nou cu mâneca mantalei.” M-am străduit s-o păstrez curată. M-am gândit că e importantă.”

Un singur lucru nu le-a spus niciodată alor lui: gândul ce l-a împins să facă fotografia asta așa. atunci. Dar nimeni nu l-a mai întrebat, odată ce-a ajuns acasă.

 

Update: Ieri am primit următorul mesaj.

Dragă Lili,

Fotografia e din 1941, făcută la Beiuş, pentru că Oradea era ocupată. Colţul din dreapta jos nu e cel original, pentru că s-a rupt. El e montat ulterior de un fotograf amator care a vrut să-i pună grade tatii. Nu ştiu dacă voi mă recunoaşteţi dar eu nu mă găsesc deloc în copilul din poză.

Te sărută Tata

 

 

Credit: Titlul și pofta de a scrie această întâmplare sunt inspirate de ultimul clip al băieților de la Vunk –Un nou Univers (primul clip viu,  ce-si cauta jumatatea.) Povestea lor – care nu seamana cu a mea, decat in credinta netarmurita ca in lumea asta se intampla minuni (ca aceea de a-ti gasi jumatatea pierduta pe un camp din Siberia, ori uitata in alt univers)-  o puteti citi aici.

 

postari similare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *